In fiecare dimineata merg spre birou cu muzica in urechi. Azi am avut si muzica si soare, iar pentru o zi de toamna spre sfarsit si inceput de iarna, soarele e o bucurie. Tocesc acelasi playlist de nici eu nu mai stiu de cand, am o toleranta incredibila la a asculta aceeasi muzica o lunga perioada de timp, uneori cred ca daca nu as asculta in casti si s-ar auzi afara ar incepe oamenii necunoscuti din 313 sa tipe la mine sa schimb muzica. Si cand zic sa tipe ma gandesc la cea mai civilizata manifestare. Oricum, ce vroiam sa spun este ca in zilele cu soare chiar si un playlist tocit suna mult mai bine. Ajunsa la metrou am simtit ca am suficienta energie sa testez cititul cu muzica. Credeti-ma ca era un lucru absolut inedit pentru mine pe care nu l-am incercat niciodata datorita lipsei de atentie distributiva de care sufar. Stiu ca o am de aceea nici nu incerc sa lupt contra geneticii mele. Azi am incercat. Si pot spune ca nici nu a mers rau deloc. In momentul in care imi savuram pe indelete fericirea unui astfel de moment, privirea mi-a fost atrasa de persoana din fata mea careia ii vedeam doar picioarele, pe care le misca CU RITM ! Am ridicat brusc ochii, statea acolo in fata mea cu castile pe urechi, slabuta inalta intr-o pereche de jensi si cu o geaca scurta si dansa.
Dansa ca si cum era singura in metrou, nici chiar eu care stateam exact in fata ei nu existam. M-am uitat la ea atat ca mi-a permis bunul simt, si desi m-am uitat putin am facut-o cu ochii mari si plini de mirare. Si admiratie. Si invidie.
Facea un lucru pe care eu nu de putine ori mi-am dorit sa il fac, pentru ca stiu cum se vede din interior, cat de firesc se simte din interior. Insa in exterior arata altfel, arata a putina nebuinie si niciodata n-am avut curajul sa nu imi pese.
Intr-un mod ciudat acest mic fapt m-a binedispus teribil, si pentru restul zilei stiu ca voi dansa in gand si voi rade la gandul ca pe mine nu ma vede nimeni.
Voi n-ati simtit niciodata nevoia sa dansati singuri pe strada ?
