Numai dupa ce ai hai sa zicem 15 ani constienti (in restul aveam alte preocupari) te umpli de dezgust fata de soselele nationale, pline de gropi si marginite de gunoaie, poti intr-adevar sa apreciezi sistemul de autostrazi croat. Totul e sa ai termen de comparatie, si mereu am spus ca fericirea se compune din lucruri marunte. Cand ai doar doua roti sub tine ,impartite la doi, nivelul de adrenalina este considerabil superior fata de cei ce impart patru roti la doi. E cu totul altceva. Si mai putem adauga diferenta de nivel "adrenalitic" pe soselele noastre consumata intr-un stres permanent, si cea de pe autostrazile croate consumata intr-un sentiment de fericire, asa cum spuneam mai devreme. Cand am hotarat sa punem fericirii o pauza, ne-am retras pe dreapta la o terasa restaurant pentru a savura cate o kava (cafea). Stiu ca am invatat doar trei cuvinte in croata, n-am sa fac o virtute din asta dar lasati-mi bucuria sa le folosesc daca am prilejul. Cand cafeaua aproape era pe terminate, uleiul la motor verificat si muschii suficient de relaxati, ospatarii au inceput sa stranga cu frenezie umbrelele mari de deasupra meselor. Personal cateva secunde m-am simtit ca la camera ascunsa, pentru ca cele 3-4 picaturi de ploaie cazute nu le justificau frenezia. Am indraznit atunci sa il intreb pe cel ce ne-a servit, de el ne simteam atasati cumva, daca vine ploaia. Acum cand ma gandesc chiar nu am ce sa-i reprosez pentru ca a zis un da foarte convins si s-a intors la frenezia lui. Noua insa ecuatia nu ne-a dat acelasi rezultat ca si lui, am verificat din dreptul autostrazii in zare cerul, cerul de deasupra noastra, cam cati stropi au cazut, si apoi ne-am uitat unul la celalat cu aceeasi convingere in priviri ca nu va ploua. Aici doresc sa va zic o vorba a bunicii mele, draga sufletului meu si bunica si vorba. Zicea asa "adica nu crede ce vezi cu ochii, crede ce'ti zic io ?!". Nu insist asupra mostenirii genetice si nici asupra faptului ca m-a crescut bunica, cert e ca bunica avea dreptate. Nu ne-am pus costumele de ploaie, si am regretat asta in mai putin de 10 km, altfel spus in cateva minute. Abia am avut timp sa oprim la urmatoarea benzinarie si sa ne adapostim de rafalele de ploaie cu gheata, pentru a ne arunca (e un fel de a spune) salopetele impermeabile pe noi. Daca as fi stiut atunci cand aveam sa dau salopeta jos, ploaia s-ar fi amestecat sigur cu lacrimile mele. Nu stiu cum sunteti voi dar eu cand ma gandesc la o ploaie ca la o imagine frumoasa inseamna ca eu sunt acasa pe canapea ma uit la un film si o ascult cum bate in tabla de la geam. In niciun caz o ploaie frumoasa nu e una cu gheata cand esti pe motor si o primesti din plin cam la 100 - 130 km/h. Atunci dispare toata poezia.
Ploaia a devenit din ce in ce mai neagra, iar in dreptul Zagrebului imaginea pictata de ea era de-a dreptul apocaliptica.
Eram deja obositi, inghetati, am vrut sa ne adapostim peste noapte in Zagreb dar am ratat prima iesire de pe autostrada. Pana la urmatoarea deja eram hotarati sa ne continuam drumul. Stiam ca autostrada spre mare la Croati trece prin munti. Pana la Zagreb m-am saturat de asteptat muntele si privit campia, dupa Zagreb vroiam sa vad mai repede marea insa n-am mai vazut nimic, nici muntele macar - se facuse noapte. Suma viciilor se spune ca e constata, cred asftel ca si suma simturilor este constanta. Daca de vazut vedeam doar intuneric, iar de auzit nu auzeam decat un vajait continuu in casca, frigul l-am simtit cu fiecare celula, cum nu imi amintesc sa-l fi simtit vreodata. L-am simtit indelung, ore intregi. Fiecare tunel prin care treceam cateva secunde era o binecuvantare. Numaram kilometru dupa kilometru spre Rijeka, si incercam sa imi umplu mintea cu ganduri diverse astfel incat dupa o vreme cand ma uitam spre vreo borna sa fiu surprinsa placut de cifrele considerabil mai mici. Nu puteam vorbi cu al meu sa treaca timpul, eram doar eu acolo in spate cu noaptea, frigul, gandurile si kilometrii mei. Am uitat sa mentionez oboseala.
Florin avea insa mai multe probleme decat mine, trebuia sa ne tina pe linie dreapta. Fanteziile mele aveau doar trei elemente: o baie fierbinte, un pat curat si cald si somn. Si toate se gaseau la capatul autstrazii noastre, la Rijeka. Rijeka nu ne-a placut. Un oras cu strazi innodate si pante indecent de abrupte, si mai mult decat atat cu toate hotelurile pline. Am avut noroc si am gasit o camera la un hotel. Parca niciodata norocul n-a avut un gust mai amar. Camera mare la pret, mica si saracacioasa la-nfatisare. Din fanteziile mele a ramas doar somnul, iar ultimul meu gand marturisit inainte de a ma bucura de el a fost "imi pare rau ca am insistat sa venim in Croatia, mai bine mergeam in Austria".
Si am adormit.
