Enchanted

Iata-ma fermecata de acest film. Un film Walt Disney in care desenele animate se impletesc cu realitatea intr-un mod suprinzator de original si placut.
Am vazut filmul vineri seara mult dupa miezul noptii. Acum, la doua zile dupa vizionare mi-e putin mai greu sa fac o "cronica", am sa spun insa cateva cuvinte. Impatimitele serialului Grey's Anatomy il regasesc aici intr-un rol romantic pe Patrick Dempsey (Dr. Shepherd).
Personajul de care eu m-am indragostit insa este Pip, un veveritz mic si extrem de haios:

The Office (US)

Cand am inceput sa scriu acest blog, terminasem de vizionat aproximativ 24 de seriale. Uitandu-ma pe lista am realizat ca nu le-am trecut pe cele de comedie cum ar fi Seinfield, Familia Bundy si insuficientul IT Crowd.Si lista continua.
Recunosc, sunt dependenta.

De cand am descoperit acest serial ziua mi-o impart intre my office si The office. Episoadele sunt scurte (20min) dar le consumi ca pe seminte. E greu sa te opresti sa mergi la culcare. Iar cand o faci, esti rupt de oboseala dar bine dispus.

Daca aveti 10 minute de consumat, puteti verifica mai jos despre ce vorbesc:

Best of The Office US season 1

There she is !!!

Un strop de muzica de pe meleaguri coreene !
E vorba de o dragoste aproape imposibila intre specii diferite. Nu va lasati pacaliti ca unul este pisica si altu iepure, totul se rezuma la barbat si femeie ca si in viata.

Melodia e una dintre preferatele mele !

Croatia - visul urat

Numai dupa ce ai hai sa zicem 15 ani constienti (in restul aveam alte preocupari) te umpli de dezgust fata de soselele nationale, pline de gropi si marginite de gunoaie, poti intr-adevar sa apreciezi sistemul de autostrazi croat. Totul e sa ai termen de comparatie, si mereu am spus ca fericirea se compune din lucruri marunte. Cand ai doar doua roti sub tine ,impartite la doi, nivelul de adrenalina este considerabil superior fata de cei ce impart patru roti la doi. E cu totul altceva. Si mai putem adauga diferenta de nivel "adrenalitic" pe soselele noastre consumata intr-un stres permanent, si cea de pe autostrazile croate consumata intr-un sentiment de fericire, asa cum spuneam mai devreme. Cand am hotarat sa punem fericirii o pauza, ne-am retras pe dreapta la o terasa restaurant pentru a savura cate o kava (cafea). Stiu ca am invatat doar trei cuvinte in croata, n-am sa fac o virtute din asta dar lasati-mi bucuria sa le folosesc daca am prilejul. Cand cafeaua aproape era pe terminate, uleiul la motor verificat si muschii suficient de relaxati, ospatarii au inceput sa stranga cu frenezie umbrelele mari de deasupra meselor. Personal cateva secunde m-am simtit ca la camera ascunsa, pentru ca cele 3-4 picaturi de ploaie cazute nu le justificau frenezia. Am indraznit atunci sa il intreb pe cel ce ne-a servit, de el ne simteam atasati cumva, daca vine ploaia. Acum cand ma gandesc chiar nu am ce sa-i reprosez pentru ca a zis un da foarte convins si s-a intors la frenezia lui. Noua insa ecuatia nu ne-a dat acelasi rezultat ca si lui, am verificat din dreptul autostrazii in zare cerul, cerul de deasupra noastra, cam cati stropi au cazut, si apoi ne-am uitat unul la celalat cu aceeasi convingere in priviri ca nu va ploua. Aici doresc sa va zic o vorba a bunicii mele, draga sufletului meu si bunica si vorba. Zicea asa "adica nu crede ce vezi cu ochii, crede ce'ti zic io ?!". Nu insist asupra mostenirii genetice si nici asupra faptului ca m-a crescut bunica, cert e ca bunica avea dreptate. Nu ne-am pus costumele de ploaie, si am regretat asta in mai putin de 10 km, altfel spus in cateva minute. Abia am avut timp sa oprim la urmatoarea benzinarie si sa ne adapostim de rafalele de ploaie cu gheata, pentru a ne arunca (e un fel de a spune) salopetele impermeabile pe noi. Daca as fi stiut atunci cand aveam sa dau salopeta jos, ploaia s-ar fi amestecat sigur cu lacrimile mele. Nu stiu cum sunteti voi dar eu cand ma gandesc la o ploaie ca la o imagine frumoasa inseamna ca eu sunt acasa pe canapea ma uit la un film si o ascult cum bate in tabla de la geam. In niciun caz o ploaie frumoasa nu e una cu gheata cand esti pe motor si o primesti din plin cam la 100 - 130 km/h. Atunci dispare toata poezia.
Ploaia a devenit din ce in ce mai neagra, iar in dreptul Zagrebului imaginea pictata de ea era de-a dreptul apocaliptica.


Eram deja obositi, inghetati, am vrut sa ne adapostim peste noapte in Zagreb dar am ratat prima iesire de pe autostrada. Pana la urmatoarea deja eram hotarati sa ne continuam drumul. Stiam ca autostrada spre mare la Croati trece prin munti. Pana la Zagreb m-am saturat de asteptat muntele si privit campia, dupa Zagreb vroiam sa vad mai repede marea insa n-am mai vazut nimic, nici muntele macar - se facuse noapte. Suma viciilor se spune ca e constata, cred asftel ca si suma simturilor este constanta. Daca de vazut vedeam doar intuneric, iar de auzit nu auzeam decat un vajait continuu in casca, frigul l-am simtit cu fiecare celula, cum nu imi amintesc sa-l fi simtit vreodata. L-am simtit indelung, ore intregi. Fiecare tunel prin care treceam cateva secunde era o binecuvantare. Numaram kilometru dupa kilometru spre Rijeka, si incercam sa imi umplu mintea cu ganduri diverse astfel incat dupa o vreme cand ma uitam spre vreo borna sa fiu surprinsa placut de cifrele considerabil mai mici. Nu puteam vorbi cu al meu sa treaca timpul, eram doar eu acolo in spate cu noaptea, frigul, gandurile si kilometrii mei. Am uitat sa mentionez oboseala.



Florin avea insa mai multe probleme decat mine, trebuia sa ne tina pe linie dreapta. Fanteziile mele aveau doar trei elemente: o baie fierbinte, un pat curat si cald si somn. Si toate se gaseau la capatul autstrazii noastre, la Rijeka. Rijeka nu ne-a placut. Un oras cu strazi innodate si pante indecent de abrupte, si mai mult decat atat cu toate hotelurile pline. Am avut noroc si am gasit o camera la un hotel. Parca niciodata norocul n-a avut un gust mai amar. Camera mare la pret, mica si saracacioasa la-nfatisare. Din fanteziile mele a ramas doar somnul, iar ultimul meu gand marturisit inainte de a ma bucura de el a fost "imi pare rau ca am insistat sa venim in Croatia, mai bine mergeam in Austria".
Si am adormit.

Inceput de Croatia

Acolo am inceput un pseudojurnal de calatorie, chiar doua zile am scris in el. Nu stiu pe unde e acum, dar inca nu e cazul sa imi reimprospatez simturile. As putea spune cumva a fost prima iesire afara, dincolo de limba romana. Imi doream enorm sa ajung in locuri in care oamenii sa vorbeasca limbi pe care nu le-nteleg, in care totul sa fie altfel, si cand a fost am trecut repede de la amuzament la frustrare. Nu reuseam sa citesc numele localitatii de la un cap la altul pana trecea de el. Sa retin, nici vorba. E drept ca am inteles mai mult decat daca ar fi fost in japoneza, dar procentul nu e unul incurajator.
Am reusit sa trecem pe doua roti prin trei tari: Ungaria, Croatia si Serbia. Daca pana acum aveam ca termen de comparatie propria tara, deja dupa cateva sute de kilometri faceam comparatii la scara internationala. Pot spune ca am deja pareri proprii si ele sunt:
1. Ungaria este curata pana in cele mai obscure sate, oamenii merg pe biciclete, casele sunt toate colorate proaspat si cu multe flori, totul este curat si ordonat.
2. Serbia m-a facut sa ma gandesc cum ca in tara mea nu-i chiar atat de rau iar gainile de pe si de langa autostrada, mai ales cand esti pe doua roti devin deja subiect sensibil.
3. Croatia este ca un vis. La inceput urat si pe urma frumos. Si prefer asa, pentru ca intotdeauna mi-au placut happy-endurile inaintea dramelor care incep frumos.
Croatia ca si tara e superba, si ca si o femeie frumoasa isi merita fiecare banut pe care i-l dai. Asa cum noi femeile avem nevoie de bani pentru creme, pantofi, farduri si alte nebunii, tot asa ea cere pentru autostrazi si zau daca te superi. Sunt multe de spus, poate am sa revin la un moment dat.

Evolution of dance

Probabil dupa titlu va asteptati la vreo revelatie a mea despre dans. Ei bine, nu. Daca v-am indus in eroare, o sa imi multumiti mai tarziu.
De data aceasta vreau sa recomand un mic film nu un film mare.

Daca nu va numarati printre cei 101,328,947 ce l-au vazut pe youtube, urmariti filmul de mai jos si folositi cu incredere sectiunea de comentarii.
Altfel, va astept la urmatoarea postare :)

ONCE

Intotdeauna am dorit sa am consecventa in ceva, in ceva bun evident, si n-am avut. E greu sa lupti impotriva firii tale, la un moment dat, pui armele jos cand intelegi. Ca n-are sens. Dar dorinta de a fi consecventa in ceva e bumerangica, o arunc si vine singura inapoi.
Asa am vrut evident si cu scrisul. Mi-e absolut imposibil. Am nevoie de spasm sa pot scrie. Fara spasm nu e nimic, si uneori e spasmul si nimic dupa. Intelegeti ?
Adica simt nevoia sa scriu, spasmul zice ca da, si atat. Despre ce ?

Once

Film de vineri seara. Este un film cu muzica, iar musical-urile nu-s chiar segmentul meu. Aproape de zero de fapt.
Am uitat sa spun ca este un film irlandez cu muzica. Si acum vine partea grea in care eu incercand sa va conving ca filmul e bun trebuie sa descriu muzica. Iar muzica nu se povesteste, se asculta.
NU este un musical in care actorii canta si danseaza. Este doar o felie de viata, cu muzica de strada. Are poveste, o poveste simpla si frumoasa.
Apoi am aflat ca au castigat si un Oscar ""Falling Slowly" winning Best Original Song Oscar" Clic aici ! 

Si am mai aflat cum ca actorii din film nu-s de meserie actori, si atunci m-am minunat inca o data, pentru ca stiu actori care sunt actori si sunt cateva nivele sub ei.  Cand si daca o sa vedeti filmul, imi veti intelege si mirarea. 

Va pot spune ca dupa ce filmul s-a terminat, am reascultat melodiile o data si inca o data si tot asa, iar acum cand scriu, tot asta fac.
Ascult filmul. Ceea ce va doresc si voua.

Puteti testa aici :

Campanie de decampanizare

Nu stiu sincer de unde sa incep. Am un ghem de ganduri si nu gasesc firul de la capat ca totul sa se desfaca firesc si cursiv. Imi asum cele ce urmeaza asa cum urmeaza.
Am obosit sa fiu roman. Sa traiesc romaneste intr-o Romanie candva draga mie. Omul sfinteste locul, foarte adevarat, iar noi nu mai sfintim nimic de multa vreme. Am supravietuit si ultimei campanii electorale. O campanie starnita peste noapte ca un razboi, si voi stiti ca nu exagerez. E foarte adevarat ca nu ascult stirile si nu citesc presa politica din prea mult dezgust pentru ce se intampla si respect pentru viata mea. De aici si faptul ca 4 ani n-am stiut cine este primar al sectorului meu. Intr-o dimineata brusc toate colturile strazilor din cartierul meu imi spunea acelasi lucru. Cine este primarul si ce face el si in plus sa il ajutam. Pe primar nu l-am intalnit pe nicio strada. Avea prea multa treaba la "comandament" de unde dirija orchestra de gigei pusi pe treaba. Sa te fereasca Dumnezeu de harnicia prostului ! Pe noi nu ne-a ferit. Cu totii am fost victimele acestei campanii, cu totii suntem si vom fi. Pentru ca din punctul meu de vedere drama nu s-a terminat.
Concediul m-a purtat de-a lungul a 600 km din tara noastra. Asta m-a convins sa-mi spun parerea aici. Toate drumurile prin sate si pe langa sunt pline de afise foste electorale din care ne privesc putin decolorati de ploaie slinosi cu potential politic. Fetze pe care nu ti le doresti sa le vezi nici pe timpul campaniei si pentru ce pacate oare sa platesti sa ramai inconjurat de ele pana cand timpul a toate vindecator sa le distruga ?
Dragii nostri fosti candidati la diverse primarii, iubiti campaniile, nu ? Ati castigat ? Prima dovada ca nu vi se potriveste postul este tocmai mizeria de afise inca prezente pe case, garduri, stalpi de poduri - oriunde a existat un locusor liber. Poate ca de vina este nostalgia campaniei in care ati castigat. Nostalgie trezita de fiecare drum pe ulita de unde propria fata va zambeste de pe case si garduri. Iar pentru cei ce n-au castigat ?! Nu mai ramane nimic de spus.
S-au investit atatia bani in toate aceste afise, in lipirea lor. Jocul s-a terminat. E ca si cum ne-am fi pregatit casa pentru o petrecere cu baloane si hartie colorata, petrecerea s-a termina, baloanele sunt sparte iar noi .. Unii s-au simtit mai bine la petrecere, altii nu, dar mizeria de dupa e pentru toti sa isi aminteasca fiecare cum poate despre asta.
Mi-a parut rau ca nu am facut poze, acum imi dau seama ca ar fi fost inutil.
Uitati-va-n jur. Hm ?!

No country for old men - Nu exista tara pentru batrani

"Si pe urma m-am trezit" a spus Tomy Lee Johnes punand astfel la modul cel mai abrupt the end-ul pentru No country for old men. Si eu m-am trezit ca s-a terminat. Absurd, pentru ca Tomy Lee inca nu il prinsese pe baiatul cel mai rau vazut in filme (atata rautate cred ca doar in Nascuti Asasini am mai vazut), si astfel filmul a ramas fara eroi. Apoi am inceput sa simt ceva-ul de dupa. Este ca in viata, este un film despre lumea de azi, care se pare ca nu merge spre bine, si daca nici Tommy Lee nu poate schimba asta, atunci nimeni nu poate. Si asta este contrar filmelor americane pe aceasta tema care-ti spun cam toate ca se poate. Si ca eroii exista.
Este un film care reuseste sa te faca sa-ti tii respiratia, si cand reincepi sa respiri, te lasa-n pace. Treaba ta ce intelegi, si treaba ta daca la sfarsit spui ca ti-a placut sau nu.
Intoteauna exista un liber arbitru, dar se pare ca filmul nu a fost facut nici sa te menajeze nici sa te faca fericit. Si totusi e o bijuterie de film.
Enjoy it !

(http://www.imdb.com/title/tt0477348/)

STARDUST - Pulbere de stele

Nu judeca o carte dupa coperta. Tot asa, nu judeca un film dupa afis. Un proverb pe care il uit mereu. Am vazut astfel filme cu afise spectaculoase ucigase de neuroni, si invers. Nu va lasati pacaliti de afisul de film, nu spune absolut nimic sau oricum insuficient pentru ceea ce este filmul. Daca sunteti indragostiti inca de povesti, nu treceti pe langa aceasta: STARDUST (http://www.imdb.com/title/tt0486655/)

Distributie de exceptie, un De Niro, o Claire Danes, un Rupert Everett alaturi de o Michele Pfeiffer. Sa nu uitam si un pic de monstrul sacru pentru cunoscatori : Peter O'Toole. Ei sunt vinovati pentru cele 127 de minute de poveste.
Reteta povestii: vrajitoare urate, frumoase, pline sau lipsite de vraji, printi cu sange albastru opaz luptand pentru tron si printre ei o stea cazatoare. Ritm alert, efecte speciale reusite, intriga bine impletita cu un umor de bun gust. Nu plictiseste, nu oboseste, un film recomandat pentru relaxare.
Daca toate acestea nu v-au convins va mai spun doar ca trebuie sa il vedeti pe De Niro - Capitanul Shake-spear (sau Shakespeare), culegator de tunete pe care le vinde in port.
Sau daca nu trebuie, voi decideti.


Nota: poate fi vizionat chiar si la 52 grade Celsius cu sau fara ventilator. 
Limita de varsta: nu exista.
Daca apar manifestari neplacute, adresati-va doctorului sau farmacistului !

Chiar a doua zi !

Toti trebuie sa ne trezim dimineata, nu ? Diminetile pentru mine sunt un barometrul zilei. Cum imi incep ziua asa continua in general. Ca si voi uneori am tonus bun dimineata alteori nu. In dimineata aceea am avut.
Am avut dorinta de a pasi in ziua aceea imbracata frumos, frumos in acceptiunea mea evident. Usor atipic. Am pus camasa verde kawasaki, asortata cu maro si cafea cu lapte. Ce vreau sa spun e nu cat de frumos ma imbrac eu ci ca in ziua aceea ma vedeam. Eram verde.
Plec. La primul colt din mers o batrana discuta din mers cu mine "cata nesimtire astia cu cainii lor, trebuie sa umble dom'le cu lopatica si maturica dupa ei sa stranga mizeria de pe trotuare nu se poate asa ceva !" . Tot din mers cata vreme se impunea un raspuns zic "inca o suta de ani doamna si se va rezolva ". Mi-era clar ca nu am linistit-o si intr-o oricare alta dimineata as vi avut o suta de alte argumente care sa o fericeasca pe batrana. Dar nu in dimineata aceea. Eram zen.
Doi trei pasi si ajungeam in statie, aud in spate "don'soara, don'soara". O voce in varsta. Ma gandesc "batranica nu s'a multumit cu o replica simpla ?!". Ma intorc. O alta batranica, b2. Stergand mica distanta dintre noi zice "don'soara vedeti domul ala cu palarie de la chioscu de ziare ?!" Ma uit si il vad. Un batranel intre altii, in fata chioscului de ziare, cu palarie si cu spatele la noi. "v-a-njurat ! a zis ........ si la dumneavoastra se uita, ca doar nu la mine. Cre'ca ie de la spitalu 9".
Ziua se prevedea de exceptie, oare de ce am vrut sa ma vad ? Deja asteptam urmatoarea interpelare, cu teama.
In statie m-am ascuns intr-un colt al copertinei de sticla. Cuminte, invizibila.
In fata mea se opreste un domn in varsta cu ziarul deschis in fata. Se opreste in dreptul meu, ma vede. M-a vazut urat, de sus in jos si invers aproape ca nu mai respiram. Nu avea palarie, e adevarat, dar poti stii vreodata ?! De data asta a invins ziarul, nu eu nu verdele meu.
Vreti sa stiti ce s-a mai intamplat in ziua aceea ? Nimic. Dar cu o dimineata ca asta, nimic e tot ce iti poti dori.

Tigari si piersici

Spun ca de obicei ca n'am mai scris de ceva vreme, dar se pare ca fac din asta o introducere aproape ritualica.
Am vazut in nenumarate filme cum pe ecranul monitorului vreunui personaj ce se pregatea pentru un pulitzer ceva, cum ii pulsa cursorul mut ca un peste subliniind lipsa de inspiratie a personajului.
Al meu pulseaza. Pot sa imi iau chiar pulsul cu el, cred.
Scriu putin, gandesc mult. Ha, nu va lasati pacaliti.
Sincer as vrea sa scriu mai des. Dar despre ce ? Despre mine ? Nu simt o nevoie atat de puternica sa ma analizez pe hartie, si cat trebuie ca eu sa stiu despre mine, consider ca stiu.
Ma gandesc totusi ca as putea spune despre restul. Restul lumii. Lumea mea.
Hai sa va tai o felie din lumea asta. Una mica:
La metroul meu, din lumea mea este un chiosc mic. La chiosc vand doua doamne. Pe rand, chioscul e prea mic sa vanda in acelasi timp. Nu stiu cum le cheama, nici ele nu stiu cum ma cheama pe mine, dar ne cunoastem. Cumpar aproape zilnic tigari de la ele. Pe rand. Una e simpatica, adica are un aer mai familiar si are o privire din aceea care te vede. Cealalta nu. Imi intareste putin convingerea ca exista extraterestri. Azi era extraterestra.
Ca sa intelegeti intreg contextul, mi-am schimbat tigarile. Fumam altceva acum fumez "winston slim albastru". Obosesc de fiecare data cand imi cumpar tigari. Inainte sa spun ce vreau inspir ma profund timp in care cele 3 cuvinte se aseaza si le zic. Inainte fumam ceva mai simplu. Doamnele au inteles ca eu nu mai fumez ce fumam. Intr'una din zilele trecute doamna familiara mi'a spus ca nu mai are "winston slim albastru" dar ca o sa comande un intreg cartus pentru mine. Dar nu mai are pana marti. Adica azi.
Azi tot drumul spre casa nu mi'am luat tigari, stiind ca e marti.
Pentru ca e marti evident, era extraterestra. Zambesc (invariabil) "azi e marti". Pe semne stia si ea, i-a spus familiara sa ia un cartus. Nici nu mai zic ce vreau si pachetul se aseaza cuminte in fata mea "winston slim silver".
Zic " albastru va rog".
"Pai cum, ca dumneavoastra din asta fumati"
"nu, zic, eu fumez albastru"
"ba nu, zice, mi-a zis colega sa iau un cartus de "winston slim silver" pentru dumneavoastra si mai e o doamna"
"doamna, zic, nici nu stiam ca exista silver"
Ea era deja iritata. Cuvintele ii ieseau zbierate, aproape ca imi venea sa renunt. Nu imi place sa ma contrazic cu un asa adversar.
"sa stiti, scuipa, ultima data ati luat silver"
Am tacut, pusesem armele jos, apoi a gresit: s'a uitat la mine. Avea o speranta in ochi, astepta sa confirm. Stiam ca asteapta, n'am spus nimic insa n'am putut sa imi infranez clatinarea din cap "NU". Credeam ca am castigat insa
"atunci nu inteleg, noi albastru am avut tot timpul".
Tot de la metroul meu, de la alt chiosc mic cumpar piersici.
Ce simplu e sa cumperi piersici !

16 aprilie 2007 "Despre singurate"

“SINGURĂTÁTE, (2) singurătăţi, s.f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăieşte singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (şi de animale); pustietate; p. ext. izolare. – Singur + suf. -ătate.”

Azi dimineata in drumul spre birou m-am gandit la singuratate. La singuratatea noastra din mijlocul multimii, din aglomeratie. La izolarea noastra din ce in ce mai vizibila. Si aici ma gandesc la cei cu casti in urechi din metrou care asculta muzici in mijlocul singurataii lor, o fac un pic mai confortabila. Auzul le este ocupat, vazul de regula e reglat pe modul “privit in gol si concetrat la muzica” iar restul .. nu mai conteaza.
Este cutremuratoare viteza cu care cei cu casti se inmultesc. In curand nu vor mai fi fara. Sau ciudatii vor fi cei fara de casti in urechi. Si ma gandeam pe acelasi fir cum ca noi suntem astfel mari consumatori de muzici. De orice fel, in orice cantitate, riscam sa ramanem fara muzici sau sa consumam orice. Ce vremuri ne mai asteapta, sau ce vremuri sa mai asteptam ?
Pana atunci, astept vesti de la Florin care a plecat sa imi cumpere un mp3 player micutz .. sa mearga in orice buzunar si sa imi umple timpul petrecut in multime. Singuratatea ...

29 martie 2007 “Azi despre ieri”

Am avut o revelatie ieri pe tocitul drum al meu spre casa. Dezgustul meu pentru capitala europeana – Bucuresti, unde existenta mea isi desfasoara activitatea, izvoraste din mai multe elemente. Cam asa: aer, pamant si ... nu. Nu foc, nici apa. Oameni. Ah, si nu asta este ordinea.
As si argumenta foarte foarte putin: aerul este ... imbacsit si la propriu si la figurat, poluat si cum mai vrei, intr’un cuvant – irespirabil. Pamantul este supraaglomerat: masini blocuri lipsa parcari lipsa spatii verzi lipsa pamant.
Oamenii ... eh. Aici e mult de spus. Dar am sa spun azi despre revelatia mea de ieri avuta pe tocitul drum al meu spre casa.
Revelatia mea a fost generata de clasica imagine a unui sofer burtos cu o masina cat sumarinu din filmu “septembrie rosu”, care l-a claxonat da’n .. degeaba (aici se poate adapta exprimarea) pe un participant la trafic pasnic si nevinoavat.
Atunci m-am revelat cum ca exista o categorie de oameni cu resedinte bucurestene care se numesc “claxonauti”. Nu fac analiza pe termen, e foarte clar pentru toata lumea. Ma gandeam astfel ca exista ca de foarte multe altele pe lumea asta o dependeta de claxon. Dar cum fumatu stie toata lumea ca e un viciu, si este privit ca atare, claxonatu da’n degeaba tot viciu este dar nu a fost ridicat inca la rangul de viciu, si se iroseste in subconstientul atatora nestiut. Cand ei vorbesc despre viciile lor zic “fumez, beau, imi plac femeile “ Cele mai cunoscute vicii. Dar ar putea spune, daca ar constientiza asta, ca “sufar de mania claxonatului fara sens”. Va dati seama ce carti s-ar putea scrie despre asta ??? Deja vad grupurile de terapie in desfasurare “buna ziua, ma numesc Plaga Mertzan si sunt claxonaut”. Eeeeh.
Revelatia mea a avut in coada o metoda personala de terapie: achizitionarea unei masini Dacia SH (asa cum a avut subsemnata) cu claxon ce claxona aleator, fara nici o formula de calcul. Pur si simplu din cand in cand. Dupa parerea mea, ti se taie chefu sa mai claxonezi si atunci cand e cazul ! Dupa parerea lui Almeutot, claxonautii scot capu pe geam si urla !!! Da. Dar atunci zic eu, ar fi “urlonauti”. Si asta este o alta categorie .. alta psihologie, alte grupuri de terapie ... alta revelatie....

Pe linia lui 73

AM luat dimineata 73’ul turistic al cartierului, cu aerul lui interbelic si cu oboseala celor 5 statii pe care cu viteza strabunilor melcului (pe care melcu cu succes i’a depasit in sute de ani de evolutie) le parcurge scarbit. Plin de pensionari. Nu am nimic personal cu pensionarii, uneori imi sunt simpatici, alteori nu, si asta probabil se supune teoriei relativitatii care guverneaza lumea. Si pe a mea.
Urc in 73 portocaliu, imi gasesc un loc pe scaun. Urca o batranica, cu baston, de un fost comunism cochet cumva (pot fi de un comunism pur si simplu). Un domn care simpatiza cu ea la albul parului ii spune sa se aseze. Ea zice: “daca ma asez, mi’e deama ca nu ma mai ridic.” Si apoi incepe sa povesteasca nimanui si tuturor, dupa ce se aseaza icnind, cum are probleme de atatia amar de ani la coloana, dar nici un doctor nu s’a bagat sa o opereze ca e prea jos, pe nervu picioarelor, exact pe vertebra n5.
Urmeaza statie. Urca o alta batranica, si cineva (nu am observat cine) face aceeasi recomandare “luati loc”. Batranica zice : “daca ma asez mi’e teama ca nu ma mai ridic”.
Rad. Rad cu buzele, rad afara cum s’ar spune ca uneori pot sa rad doar in mine si cu mine si pentru mine. Acum insa m’a izbit repetarea aceleiasi relplici intre doo statii doar.
Se seaza langa batranica 1.
Batranicile se uita una la alta, una cu baston si cealalta fara, insa impartasind aceeasi soarta a boalelor de picioare si coloana (vertebra n5). Aud din nou povestea cu doctorii care nu s’au bagat pe n5. Si in plus “stii ce doare afurisita asta de boala” zice b1, “A mea doare mai tare” zice b2.
Iar am ras, si iar afara.
Ma uitam asa la soare si la florile din copacii ce’au pleznit a primavara, si ma gandeam la timpurile cand la capat de drum ne intoarcem la copilarie. “ba a mea e mai frumoasa” “ba a mea !!”